Croampe coapte pe candalau

Gâze mici

A venit o gâza mică

Si s-a asezat in pripă

Pe un fir de iarba verde

Tot spunând ca ea nu crede

Că o frunză atât de mare

E cărată în spinare,

De-o furnică.

Un bondar

De cel sfătos

Astăzi bâzăie  mai gros:

Nu stiu unde a răcit

Vocea de I s-a dogit

Si e tare pus pe sfadă

Căci la noapte

Nu mai poate

Ca să cânte –o serenadă

La iubita din grădină

A noptii

 Si a inimii lui Regină

Rugăciune,

In seara aceasta , nu vreau nici un glas
Nimic să nu tulbure micul popas
Mă vreau singur si-nalt
In bucurii simple , adanc sa mă scald.
Nu voi iubi pe nimeni seara aceasta
Si nici nimic nu voi dori:
Ochii orbi, urechile blege
Si mintea , nimic, nimic nu va intelege

In seara aceasta mă voi fi intâlnit deja cu Dumnezeu.

Linişte ploaia

Ascultă tu
Cum linişte ploaie
Cum vântul cantă Hai-Ku
Si îndoaie
Privirile-n suflet.
Acolo-n adânc,
Cât de ‘nalt e înaltul
Şi ce rugă fierbinte
Coboară din ceruri , cuminte.


O! Prea mult delicată,
Prea mult adorată
Întinde mana in sus cu mirare
Si asteaptă așa să-ti picure-n palma,
Răcoare.
Ridică-ţi ochii inalti între umeri
Şi-ii las-n adânc ,
Cântând simfonii fară nume.

Dezbracă-ti apoi făptura întreagă
Într-un dant dezmătat
Uită tot ce ştii
Uită tot ce-ai învăţat…
Uită sărutul , uită moartea
Uită… tot inceputul.


Te îngenunche apoi cu sfiala
Şi aşteptă cu fruntea înaltă
Pe iarba domoală
Aşteaptă ca de nicăieri
Să vină o şoaptă
Să te dezmiardă , să te inalte ,să te piardă.

  

Negrul amărui

Negrul amărui, negrul amărui
Cu parfum inalt si adânc de gutui
Ca.... intr-un alt timp,
sau poate ca intr-un palat
Cand sufletul vrea să inoate
Incă ne-intrupat
Simţirea se inalţă si scapă
De carnea mustindă de apă.
Se inaltă in aer si chiar mai sus,
.....Iar acum incape o rimă terminată-n Iisus
Dar tu , te simti mai adânc si mai inalt
Si vrei sa devii... Celălat!.

Nu vrei să fii mai bun sau profund
Mai frumos, mai bogat!
Ci vrei sa fii intr-un fel de ne-explicat
Te vrei singur şi’nalt
Immmmprăştiat
In simfonii de cuvinte
Ce freamată , ciudat
De parcă-ar fi vii.

Stănisciana

Începui să cantec lung
Lung, prelung să mi-l alung
Inlăuntrul să-mi ajung

Începusem să mă stea
Lângă mult iubita mea
Care strălăbălucea
Iubindu-te ...,dumneata!

Începusem să-mi încep
Taciturn cuvinte-n piept
Şoporopotind încet
Ca un murmur deşuet.

Poposind lângă poet
Fruntea ,mi-am plecat încet
Murmurând si descifrând
Gândurile-ngândurând.

Linişte

E linişte de ingeri
In frumusetea ta
Atat de delicată,
Că simt ,cum picură lumina
Domol ,din fiecare stea.


Mon bequin,

Iti mai aduci aminte
Pe când clădeam cărarea ce
Ce urcă inspre tine?
Pe când zilele mele se desirau, aline,
Ca fumul ce se-naltă
Din vreascurile verzi?
Pe-atuncea,ziua-ntreagă
Cu ochi deschisi visam
Iar noaptea,pe-ntuneric
Cu ochii intre umeri
Visarea,cu visare
Adâncă,mi-o traiam.

M-am inaltat o clipa
Aproape lângă tine
Si numai cu tristetea
Abia de ajungeam
Să-ti mai culeg ,pierdute
Tristeti diamantine
Ce rasunau pe pietre
In armonii sculptate
Ca luna ce se zbate
Izbindu-se de geam

Stiindu-te aproape
Atâtâ de aproape
Că uneori chiar glasul
Ti-l auzeam cum sună
Alunecand in piept
Mă-ndepartam departe
Si aproape niciodată
Nu-ti auzeam chemarea
Si nu stam să te astept

Te mai zaresc doar uneori
In jocul lor netulburat
Ca o lumina de viori:
Te simt atuncea cum te pierzi
Nebună , ca si altădat
In ochii lui cei negri
In ochii ei , cei verzi



Aş vrea acuma să fiu
Un cântec izvorât din pământ
- O , Doamne mai fă-mă o clipă
Un copil preaplăpând
Fă tu aşa o minune
Despietreşte-mi inima
Si fă din adănc să răsune
Un imn , fremătând
Amestecă-mi lutul iară, In Taină,
Si fă din coasta mea să apară,
Frumoasa,cu ochii viorii
Cu zâmbetul curcubee,
Cu şoldul umed,
O copilă de-a pururi,
Niciodată femeie.

***
Trăieşte Doamne în inima mea ,
Si nimeni nicicând nu ştia .
Du-mă departe , du-mă pe o stea
Ce rece şi cald strălucea
Uită,toate amitirile grele,
Aruncă spaimele, fricile
Aruncă toate zăbrelele
Si numele uită-le; La urmă
Aruncă,
Adânc adanc , mângăierile

******
He he, hei , sufletul meu vagabond,
Sufletul meu albastru , sufletul meu bllond!
De cate ori nu te-am rugat
Să mă zvârli dimineeata devreme
Din pat
Pe pajisti senine
Să mă sui
Pe mine peste mine
Să pui…
Inalt catarrg
De care fruntea să-mi sparg
Nu,iubită a mea
Eu nu am să-ti spun
Că mi-e dor
Decat daca dor o sa-mi fie.
Nu am să spun că iubesc
Decât ,daca eu insumi
Iubirea voi fi.
Fără de a lua aminte
Multele noastre cuvinte
Nu mai găsesc drumul pana la noi.
Cuvantul Cel Binevestit
S-a rătăcit
Sau poate demult a murit
Pe buzele noastre
Flete , vestejite , confuze.


Douăsprezeca ora ,

Ei ,dorm mofluzi şi serioşi
La ora douăsprezece jumătate
Ei nu inţeleg că la uşa lor
Cineva vine şi bate
Ca într-o colivie cu singurătate.

Dorm corpuri lâncede, parfumate
Dorm visurile şi iubirile toate.
E ora lor de moarte şi de frig.

E ora când suflete se deschid.
Se sparg atunci,în clinchete fine
Complicatele structuri cristaline
Ale cuvintelor dintre noi.

E ora când, neruşinaţi
Şi goi,
Ne privim aşa cum eram înainte.
Căci e ora tăcută,
Fără cuvinte.

E ora noastră de neruşinătate
E ora lor de însingurătate
De frig , de frică,de păcate.
Dezmăţat

O!, prea mult delicată
Prea mult adorată
Intinde mâna in sus cu mirare
Si-asteaptă –asa
Să-ti picure-n palma răcoare.
Ridică-ti ochii inalti intre umeri
Si-ii lasă-n adanc , cintând
Simfonii fără nume.
Dezbracă-ţi apoi faptura intreagă
Intr-un danţ dezmăţat
Uită tot ce stii
Uită tot ce ai invatat
Uită sărutul uită moartea
Uită… tot inceputul
Te ingenunche apoi cu sfială
Si-asteaptă cu fruntea inaltă
Pe iarba domoală,
Asteptă , ca de nicăieri
Să vină o soaptă
Să te dezmiardă , să te inalte , să te piardă.


AM VRUT SA SCRIU IN ASTA SEARA
…. O de iubire odă
O, de iubire…
Dar, n-am putut
Si-atât
Căci sunt bătrân şi putred şi trecut.
Mai bine să cânte un disc
Cu Tudor Gheorghe
Căci să mai cânt nu pot .
Mi-e sufletul mort
Si-ii atât de târziu
Că eu nu mai ştiu
S-apuc încotro?
Ei mă vor să fiu un om cuminte,
Să stau să ascult , să iau aminte.
Să nu fiu eu , ci un străin…
Si atunci mă vor iubi
Cu dragoste cuminte.
Să fiu bătrân şi tăcut
Si atât
Fără vise, făra viitor
Fără trecut

Umbra

Cu trupulei cel fraged

Si albă precum neaua

Cu sânii tresărind

La orice adiere a baterii de vint

Părea o zeitate venită dintre nouri

Aicea, pe pământ.

Atâta de frumoasă

De tânără, de dulce,

Si mersul ei părea

Parcă-o plutire de lebădă

Ce merge să se culce.

………………………

In urmă-I insă ce e?

Ce este mogâldeaţa

ce-n urmă-I se strecoară?

E neagră, e urâtă

E bosumflată,

Hâdă!!

Cu-n păr ca mii de ace

Şi vai, atăt de strâmba

De parcă se târăşte, pe brânci

Ca o şopârlă.

Când ici, vezi se chirceşte

Când iat-o cât de luungă

Se face, cât zici peste

……………………..

Nut e speria , seniore,

Pe acest pământ , şopârla

E a domnişoare-I,

Umbra!

Ghem

Te blestem domnişoară

Ce cu mintea-ţi prea uşoară

Mult m-ai zăpăcit

şi m-ai chinuit

Când vroiam să-ţi spun

cât imi eşti de dragă

Ţu-mi ziceai nebun

Şi-ţi ardea de şagă

Zilele şi nopţi

te urmam supus

şi-adormeam răpus

sub a tale porţi

Tu mergea-i-n trăsuri

Şi nu stai să-asculţi

Pe cel ce-ţi cânta

Şi umbla desculţ”

Acum, eşti bătrână

Si vrei tot să-mi dai

Să-ti mai cânt in strună

Măcar pentru o lună

Plângi si-ţi pare rău

Că nu-s tot al tău

Să-ţi mai răzi de mine

Cum ştii tu mai bine.

Vechii cavaleri

Toţi te-au părăsit

Degeaba le ceri....

Ai îm- bă- trâ- nit!

Din parfumul tău

Umbră n-a rămas

Si-acum văd şi eu

C-ai un neg

Pe  nas

  

Cadoul din Ajun

Azi, in dimineaţa de Ajun

Am primit un cadou

Ascuns bine si impăturit.

m-am apucat

de despachetat

incat in faţa lui am in-genunchiat

si,incet,

 incet  am descoperit:……

Cadoul meu era Infinit.

Era o bucata uitata

Din ceea ce eram eu

Odata

Era o de nemasurat de mica fărimă

Din veşnicia uitată

Intr-o poezie fără de nici o rimă

Scrijelită pe o bucată

Dintr-o lacrimă

Neplansă incă din  copilărie

Si aşa am înţeles că veşnicia

E viaţa trăită

 de  clipă de fiecare clipă

Am simţit atunci un indemn

Ceva dintr-u adînc mi-a dat ghies

Si am inţeles …

că nu mai am de ales:

Vesnicia trebuie trăită.!

Iar din adînc am inceput să cern

Undeva din adînc

Din piept

Simţeam că nu mai pot să aştept

Din mine şi de peste mine

 Izvora

In aer, pe pereţi, pe podea 

Cuvantul etern!

Doamne,   ce bine si linişte era

De ce esti trist batrane

Cu ochii-nganduraţi?

De ce iti plang obrajii

De ce ti-e versul’ncet?

Si fruntea rasturnata

preadureros pe  piept?

Invata sa fii singur

Cu tine si cu EL

Invata noi cuvinte

Uitand tot ce-ai gandit

Cladeste inca-odata

Castelul prabusit

Iubeste ca pamantul

Samanta ce-a’ncoltit

Inalta-ti ochii in crestet

Respira linistit

Du-ti gandul pan-la capat

Si fa-l nemarginit

Iubita mea

Iubita mea cu privirile fine

Cu coapse lungi…. Diamantine

Iubita mea, iubită

Prea mult iubită, de nimeni dorită.

Iubita mea peltică si obtuza

Neimplinit de nemarginita

Iubita , vesnic  plictisita

Cuvintele grele ce ti le spun

Nu sunt cuvintele mele

Sunt cuvinte

Venite

Asa din senin, de nu stiu unde!

De nu stiu cum de nu stiu cine….

Rostite

Dar e mai bine sa ti le  le spun

Acum

Cat e inca pamantul proaspat si bun

Iubita mea cu sanii goi

Ca si copii parasiti

Singuri,  ramasi fara de parinti

Si foarte, foarte cuminti